Universul - Creatia

Mihai Drăgănescu, menţionat deja, este creatorul teoriei numită ortofizică. Pornind de la ideile lui Florian Nicolau, David Bohm şi Y.A. Wheeler, după care există o realitate subcuantică mai profundă decât spaţiul şi particulele elementare, pe care Drăgănescu o numeşte Materie Profundă şi că se manifestă fenomene de Sens în această Materie Profundă, acesta dezvoltă teoria ortofizicii în lucrările: Profunzimile lumii materiale (1985), Ortofizica (1985), Spiritualitate, informaţie, materie (1988), Inelul lumii materiale (1989) şi Informaţia materiei (1990). După revoluţia din 1989, a fost ales preşedinte al Academiei Române, dovadă a prestigiului de care se bucură.
Despre unele din ideile dezvoltate de autor în cărţile sale am făcut referire anterior, în cele ce urmează menţionând sursele Sensului numit ortosens de către autor. Sensul devenirii este determinat de informateria cu care materia a fost asociată de la început, prin generarea lor de către Materia Profundă.
Deoarece el este programat de către Materia Profundă, aceasta „dictează” devenirea Universului, fiind un ortosens, un Sens programat. Informateria sau Informaţia Materiei a fost înzestrată cu o „deschidere” specială pentru viaţă şi mai ales pentru conştiinţa umană, numită introdeschidere. Universul nu gândeşte, nu este gândire, el gândeşte numai prin fiinţele umane pe care le „produce”, ba chiar se poate spune că sufletul corpului este informateria care îi revine.
La data publicării lucrării, spre sfârşitul regimului comunist, autorul nu a putut, probabil, merge mai departe cu „ereziile” sale, deoarece şi-a limitat apoi pornirile: „Dacă Dumnezeu este numele ultimei realităţi, atunci este inconştient, deşi sensibil; atunci este fără voinţă, deşi cu tendinţe. Dumnezeu nu ar fi atunci ceva mai mult decât informaţie, poate şi energie” .
Teoria informateriei este asociată la Drăgănescu cu cea a Inelului Lumii Materiale, căreia îi consacră o carte cu acelaşi titlu. Existenţa se desfăşoară din sine pentru a se întoarce în sine, iar acest ciclu repetabil este Inelul Lumii Materiale . Atunci când Universul retractează, el revine în totalitate în Materia Profundă, în netimp şi nespaţiu, pentru ca acesta să recreeze ulterior un nou Univers din propriul său conţinut. Autorul înzestrează Materia Profundă cu o capacitate demiurgică, pe care credincioşii o atribuie lui Dumnezeu, dar ezită să identifice Materia Profundă cu Dumnezeu: „În materie, conştiinţa poate tinde pe termenul cel mai lung cu putinţă către crearea unui nou Univers, către un nou ciclu al materiei” . Ceea ce anterior a fost înzestrată cu o capacitate demiurgică, adică Materia Profundă, a fost apoi transferată asupra conştiinţei, ca şi cum Materia Profundă s-ar putea transforma treptat într-o Conştiinţă Cosmică. Drăgănescu îşi găseşte un predecesor în Issac Newton: „Dumnezeu la Newton este un substrat, aproape o substanţă profundă şi care intră, în primul rând, în mecanismele profunde ale naturii. Tocmai prin răsturnarea conceptuală a acestui Dumnezeu într-o materie profundă s-ar putea ca Newton să fie, prin viziunea sa, încă deasupra majorităţii oamenilor de ştiinţă care i-au urmat până în secolul XX .
Prin recunoaşterea unei capacităţi demiurgice a conştiinţei, Drăgănescu se poate întoarce la gândirea arhaică a unei materii primordiale, adică la Arheul lui Thales, Arché a lui Aristotel, care este identificat cu Primul Mişcător (Iniţiator) în Metafizica acestuia. Arché-ul lui Aristotel „iniţiază în sine şi din sine pentru a îndrepta către ceva, fiind deci iniţiatorul mişcării” . El nu este, totuşi, Dumnezeu, după Drăgănescu, deoarece la vechii grecii zeii nu sunt primordiali, fiind ulteriori. În modul în care este concepută Materia Profundă de către iscoditorul ei, acesta este mai mult decât arché-ul aristotelic şi se apropie de Dumnezeu, făcându-l pe om o creaţie în relaţie cu Materia Profundă şi chiar posibil părtaş la Geneză în viitor.
Nu s-a observat în acest context că încă Platon atribuia lui Parmenide (în dialogul cu acelaşi titlu) ideea „proiectului” conţinut în informaţia materiei (ca să folosim termenul lui Drăgănescu): „Formele acestea subzistă în sânul firii în calitate de prototipuri, pe când lucrurile celelalte vin să li se asemene, luând chipul şi înfăţişarea lor, iar această participare a altor lucruri la forme nu este nimic altceva decât a lua asemuire de la ele” . La acelaşi mare filosof se poate „descoperi” o cosmogonie uimitor de apropiată de cea prezentată mai sus în dialogul Omul politic, chiar dacă recunoaşte că este un mit. La un moment dat, „cârmaciul Universului, lăsând la o parte maneta cârmei, s-a îndepărtat iarăşi la postul său retras de observator, iar Universul s-a întors din nou în sens contrar, dintr-o tendinţă hărăzită lui de destin şi înnăscută. Aşadar, toţi zeii care guvernau pe Zone sub conducerea zeităţii supreme, …, au părăsit, la rândul lor, părţile din Univers date în grija lor; iar Universul, întorcându-se înapoi cu avânt şi, odată pornit, adunând la un loc impulsurile de sens contrar ale începutului şi sfârşitului, …, a provocat o altă pieire a vieţuitoarelor de tot felul. După aceasta, trecând timp suficient, Universul, după ce a pus capăt tulburărilor şi dezordinii, …, porni în ordine pe drumul obişnuit propriu sieşi, având grijă şi putere asupra celor dinlăuntrul său şi asupra sa însăşi, amintindu-şi cele învăţate în privinţa puterii de la tatăl şi demiurgul lui”, căci „despărţindu-se de demiurg, în timpul imediat următor retragerii acestuia, el conduce totul în chipul cel mai bun…”. Universul ajunge însă în situaţi să nu se mai poată „administra” şi în pericolul de autodistrugere; atunci divinitatea supremă, „aşezându-se din nou la cârma acestuia şi întorcând părţile vătămate şi dezmembrate în perioada de evoluţie prin forţă proprie la starea de mai-înainte, îl ordonează şi, redresându-l, îl face din nou nemuritor şi veşnic tânăr. Acesta… este sfârşitul mitului…” .
Oare este vorba numai de un mit? Nu conţine el prefigurări ale unor idei din unele teorii cosmogonice actuale?
Logicianul şi matematicianul Virgil Stancovici propune o viziune filosofică apropiată a creaţiei şi originii Universului, în lucrarea „Filosofia integrării”. Ceea ce la Mihai Drăgănescu se numeşte Materia Profundă, la Stancovici se cheamă Existenţă fundamentală transcendentă (existenţa transcendentă fiind definită ca existenţa care se află dincolo de posibilităţile umane actuale de cunoaştere). Informateria este desemnată sub numele de Informaţie fundamentală, ce are un Emiţător, dar şi un Receptor; autorul nu-şi standardizează termenii şi mai foloseşte în paralel termenii de existenţă fundamentală necreată, Existenţă transcendentă, substanţă imanentă, Substanţă transcendentă ş.a. Şi Stancovici pune în centrul evoluţiei Universului conceptul de informaţie: „Universul există şi se informează pe sine pentru că fiecare obiect din univers se află în relaţii informaţionale cu toate celelalte obiecte din univers. Această stare fundamentală de informare permanentă este însăşi starea de Existenţă a Universului, care se cunoaşte pe sine însuşi ca Existenţă, prin propria sa Informaţie despre propria sa Existenţă. Existenţa fundamentală transcendentă este Emiţătorul Informaţiei fundamentale despre propria sa Substanţă şi tot ea este şi Receptorul Informaţiei fundamentale despre propria sa Substanţă. Prin ea însăşi, …, ea realizează un circuit fundamental complet. Această supremă şi totală stare de Informare este starea reală a Universului” . Stancovici pune informaţia pe seama Existenţei fundamentale transcendente, un alt nume pentru Materia Primordială a lui Drăgănescu. Inelul Lumii Materiale reapare, dar sub numele de circuit fundamental complet, în care Existenţa fundamentală transcendentă comunică cu Universul în ambele sensuri.
Ceea ce la Drăgănescu este un circuit preponderent material, la Stancovici este unul informaţional, ideal. Deocamdată, autorul nu ne-a explicitat ce înţelege prin Informaţia fundamentală. Ne spune însă că omul are o funcţie informaţională prin cunoaştere: „Funcţia lui informaţională este de a crea în univers negentropia prin cunoaşterea fundamentală. Ea este punctul în care se întâlneşte existenţa fundamentală creată cu Existenţa fundamentală necreată. Întâlnirea reprezintă un punct din universul fizic în care universul creat se integrează în universul necreat al Existenţei fundamentale. Faptul este atât de important, încât justifică întregul eşafodaj arhitectural al universului fizic. Prin om, prin conştiinţa lui, întregul univers fizic se întâlneşte cu propria lui cauză” . Locul şi rolul omului apar covârşitoare, întregul univers evoluând pentru el, ca un comandament al Existenţei fundamentale necreate.
El este punctul nodal în care cele două prezenţe se relaţionează. Omul creşte gradul de negentropie al Universului, prin contribuţia la creşterea volumului informaţiei fundamentale, prin creaţia sa. În acelaşi timp: „Fiecare individ îndeplineşte, prin locul său biologic, o anumită funcţie informaţională. El răspunde unei necesităţi existenţiale. Astfel, fiecare individ îşi înscrie momentul său vital ca moment specific propriu în dezvoltarea generală a Universului, la care contribuie, prin negentropia pe care o înscrie în sistemul vital general, cu valoarea propriei sale existenţe” . Omul capătă, în această lumină, un rol important în creaţia şi evoluţia universală. Stancovici reiterează două lucruri cunoscute: „în univers funcţionează două forţe de mişcare opuse, una care tinde să concentreze materia, alta care tinde să o disperseze, prima fiind legea mecanică a gravitaţiei, a doua legea dilataţională a lui Hubble” .
Omul acţionează şi el la „salvarea” universului prin atracţie, care la el se identifică cu dragostea, provenită din chiar Existenţa transcendentă. „Am definit Existenţa transcendentă atracţie, deci dragoste creată prin inducţie din unitatea şi identitatea contrariilor; dar am definit tot astfel şi substanţa imanentă. Universul obiectual, clădit din substanţa imanentă este clădit deci prin acţiunea forţei de atracţie. Omul, care e un fragment din universul obiectual, este clădit şi el pe unitatea şi identitatea contrariilor (dragoste). El este un fragment al substanţei imanente, situaţie de care poate fi conştient. Omul stă într-o relaţie informaţională directă şi nemijlocită cu Substanţa transcendentă! Căci Substanţa transcendentă se reflectă în substanţa imanentă prin actul creaţiei inductive. Poziţia omului faţă de Existenţa transcendentă este definită de relaţia sa informaţională, relaţie resimţită ca dragoste şi care reprezintă prima coordonată a sistemului fundamental de referinţă al omului în univers” . Asociindu-şi omul pentru a menţine Universul într-un echilibru stabil şi a contracara tendinţa destructivă a entropiei, Existenţa fundamentală necreată utilizează forţa atracţiei, care la om se identifică cu dragostea (creştină!). Omul devine un aliat al acestei existenţe necreate, dar creatoare, contra unei existenţe destructive, de nespecificate. Dacă o identificăm pe cea dintâi cu divinitatea benefică, iar pe cea de-a doua cu „divinitatea” destructivă a răului, marea confruntare universală se dă între Existenţă şi Non-Existenţă, care tinde să reducă Universul la Nimic. Dacă am numit forţa destructivă universală „divinitate”, este pentru că fiind înzestrată cu o capacitate de confruntare apropiată de Super-Forţa demiurgică am făcut abstracţie de latura „morală” a acţiunii sale. Numind „divin” numai ceea ce este Sfânt sau Bun, forţa destructivă universală nu se califică drept „divinitate”, ci ca anti-divinitate.
Şi la Stancovici evoluţia Universului este ciclică, periodic existenţa imanentă revenind în Existenţa fundamentală transcendentă necreată şi, din acel moment, atotcuprinzătoare: „energia de mişcare se consumă, obiectele cosmice, mari şi mici, dispar, existenţa fundamentală creată revine la Existenţa fundamentală necreată (…) Masa se topeşte în energie şi energia în câmp, iar câmpul devine un imens neutron al dragostei împlinite. Marele neutron al Existenţei fundamentale necreate reintră în pace cu sine şi redevine Informaţie şi nesfârşită descoperire a sa către sine şi prin sine. Existenţa fundamentală necreată se odihneşte iarăşi” .
Acest final grandios şi apoteotic este cu atât mai perfect cu cât se identifică cu dragostea, dar şi cu oprirea timpului devorator, împlinind dorinţa lui Faust de a opri clipa deasupra unui fapt de fericire.
Imaginea coincide uimitor cu viziunea savantului evocat de Eminescu în Scrisoarea I: „Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, / Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep - eterna pace”.